Contribuția relației dintre terapeut-pacient și contextul relației profesionale

Relația terapeutică este locul comun al tuturor specialităților medicale în practica terapeutică. 

Este o relație profesională și constă din două componente:

• componenta de lucru și

• componenta interpersonală. 

Focusul studiilor vizează să arate contribuția dinamicii relației interpersonale terapeut – pacient ca factor terapeutic în realizarea rezultatului terapeutic. Problema relației medic-pacient a fost studiată încă din antichitate, în special de Socrate și nu numai. Hipocrate promovează și sistematizează filozofia medicală, bioetica și etica medicală, așa cum se vede în binecunoscutul „Jurământ hipocratic”. 

În noua eră, S. Freud a continuat activitatea de dialectică inductivă a lui Socrate, formulând în același timp conceptul de transfer și controtransfer. 

Dezvoltarea psihoterapiilor a furnizat suficiente dovezi pentru parametrii care interacționează într-o relație terapeutică, deoarece tehnicile lor erau doar dialectice. M. Balint susține valoarea contra-transferului și transferului către relația terapeutică. G. Bibring și R. Kahana sugerează că tehnicile psihanalitice și tipurile de personalitate contribuie la înțelegerea pacientului fizic. C. Rogers a sugerat că atitudinile și înțelegerea empatică a terapeutului, nu tehnicile, contribuie în primul rând la succesul terapeutic. G. Engel (1970) promovează abordarea biopsihosocială a pacientului. Din 1980, studiile sistematice au început să susțină valoarea relației terapeutice, crezând că ea însăși este un factor terapeutic autonom, confirmând punctele de vedere ale lui M. Balint și C. Rogers. 

Ei concluzionează că efectul terapeutic este o funcție a calității relației terapeutice, indiferent de orice tehnică terapeutică și că alianța terapeutică are un efect semnificativ asupra rezultatului clinic pentru psihoterapii, precum și pentru farmacoterapie. 

Empatia, căldura non-posesivă, respectul pozitiv și autenticitatea au un efect semnificativ asupra rezultatelor tratamentului. Modelul factorilor comuni susține dinamica relației interpersonale contribuind cu 85% la efectul terapeutic, în timp ce tehnicile terapeutice contribuie cu 15%. Prin urmare, se pare că dinamica relației interumane, terapeutul-pacient, este un factor terapeutic important. 

Studiile continuă și apar mai multe întrebări cu privire la disponibilitatea educației, dinamica relațiilor interpersonale în contextul relațiilor terapeutice la nivel universitar și postuniversitar. 

De asemenea, dezvoltarea tehnicilor dialectice, ca răspuns la relația terapeutică empatică, care contribuie la nivel clinic la abordarea și informațiile pacientului în zona de sănătate generală și nu numai la sănătatea mintală.